Puține flori au o formă atât de ușor de recunoscut precum irisul. Frunzele sale asemenea unor săbii, florile elegante și culorile intense l-au făcut, încă din Antichitate, una dintre plantele asociate cu frumusețea și curcubeul.

În România, genul Iris nu înseamnă doar stânjeneii cultivați în grădini. Flora spontană a țării noastre cuprinde un grup remarcabil de specii sălbatice, de la stânjenelul galben al bălților până la micii iriși ai stepelor, pajiștilor și stâncăriilor.

Unele sunt comune, altele rare sau vulnerabile. Unele trăiesc în lunci și mlaștini, altele pe versanți calcaroși, în pajiști uscate sau la marginea pădurilor.

Și toate spun o poveste despre diversitatea florei României.

Iris – numele unei zeițe și al curcubeului

Numele genului Iris vine din grecescul îris, cu sensul de „curcubeu”.

În mitologia greacă, Iris era zeița curcubeului și mesagera zeilor. Ea făcea legătura între lumea zeilor și cea a oamenilor, iar curcubeul era imaginat ca o cale între cer și pământ.

Numele este deosebit de potrivit pentru un gen în care florile pot avea o varietate extraordinară de culori: violet, albastru, galben, alb, roz sau combinații între acestea.

De aici s-a născut și una dintre cele mai frumoase interpretări simbolice ale irisului: floarea care aduce pe pământ culorile curcubeului.

Într-o tradiție mitologică, Iris este reprezentată ca o tânără înaripată care călătorește între Olimp și lumea oamenilor. Spre deosebire de Hermes, asociat în primul rând cu mesageria și comerțul, Iris este legată de curcubeu, de cer și de legătura dintre cele două lumi.

De ce se numește în română stânjenel?

În limba română, stânjenel este numele popular dat mai multor specii de Iris.

Denumirea este legată de cuvântul stânjen, iar forma diminutivală „stânjenel” a ajuns să desemneze aceste plante.

Interesant este că aceeași denumire populară nu se referă la o singură specie.

În funcție de regiune, oamenii au numit stânjenelul în multe feluri.

Pentru Iris germanica apar denumiri populare precum:

• stânjen;

• stânjenel;

• coada-cocoșului;

• cocos;

• spetează;

• stânjenită;

• floare-vânătă;

• frunză-lată;

• iarba-lată.

Pentru Iris variegata este atestat și numele lilion-păsăresc, iar pentru Iris pumila apare denumirea rățișoare.

Iris pseudacorus, stânjenelul galben, are poate cele mai multe denumiri populare legate de habitatul său: stânjenel de baltă, stânjenel galben, spetează, spetejoară, crin-de-apă sau crin-galben.

Aceste denumiri sunt importante deoarece păstrează o parte din botanica populară a satului românesc.

Unde se încadrează irisul în sistematica botanică?

Irișii aparțin familiei Iridaceae, familia stânjeneilor.

Regn: Plantae
Cladă: angiosperme
Ordin: Asparagales
Familie: Iridaceae
Gen: Iris

Genul este foarte mare și cuprinde sute de specii. România se află într-o regiune europeană în care genul are o diversitate importantă.

O caracteristică a multor specii native este existența unui rizom, adică un organ subteran îngroșat din care planta poate regenera anual frunzele și florile.

Există însă și specii sau grupuri cu alte tipuri de organe subterane.

O floare construită pentru polenizare

Floarea de iris nu este doar spectaculoasă.

Este o structură foarte specializată.

Cele șase elemente asemănătoare petalelor sunt, botanic vorbind, tepale, deoarece nu se diferențiază clar în sepale și petale.

La multe specii există trei tepale externe, orientate în jos, și trei tepale interne, mai erecte.

În interiorul florii se află staminele și stigmatele, iar la unele specii există zone de culoare sau peri care ghidează insectele către resursele florale.

În România, florile de iris sunt vizitate de albine și bondari.

Astfel, frumusețea lor este legată și de o relație ecologică foarte precisă cu polenizatorii.

Câte specii de Iris cresc spontan în România?

Răspunsul depinde de nomenclatura folosită.

Un studiu dedicat irișilor sălbatici din pajiștile României a inventariat 15 specii, excluzând sinonimele și formele considerate neuniform acceptate. Autorii atrag însă atenția că literatura românească mai veche conține numeroase nume care ulterior au fost tratate ca sinonime sau subspecii.

În taxonomia actuală, unele dintre aceste denumiri trebuie actualizate.

Printre speciile și taxonii nativi importanți ai florei României se numără:

• Iris aphylla;

• Iris arenaria;

• Iris graminea;

• Iris halophila;

• Iris pontica;

• Iris pseudacorus;

• Iris pumila;

• Iris reichenbachii;

• Iris ruthenica;

• Iris sibirica;

• Iris sintenisii;

• Iris suaveolens;

• Iris variegata.

La aceștia se adaugă forme și subspecii recunoscute diferit de diferite surse botanice.

Această situație este un bun exemplu al faptului că flora României nu poate fi întotdeauna descrisă corect printr-o simplă listă de nume.

1. Iris aphylla – stânjenelul sălbatic

Iris aphylla este unul dintre cei mai importanți iriși sălbatici ai României.

În literatura românească este întâlnit și sub numele de Iris aphylla subsp. hungarica.

Este o plantă erbacee perenă, cu rizom, de regulă de talie mică sau mijlocie.

Florile sunt intens violete până la purpurii, iar tepalele externe prezintă peri caracteristici.

Crește în pajiști stepice, tufărișuri, poieni și locuri însorite, inclusiv pe stâncării calcaroase.

În România, populațiile tipice apar mai ales în Transilvania, dar specia este prezentă și în alte regiuni.

Este un iris important din punct de vedere conservativ, iar Iris aphylla este inclus în lista speciilor de interes comunitar; pentru taxonul I. aphylla subsp. hungarica există situri Natura 2000 desemnate pentru conservarea sa.

Este și un exemplu de iris care a avut o importanță majoră în ameliorarea irisului ornamental modern, contribuind la obținerea unor culori închise ale florilor.

2. Iris arenaria – stânjenelul de nisip

Iris arenaria este un mic iris al pajiștilor stepice și al habitatelor uscate.

Numele arenaria vine din latinescul arena, „nisip”, și face referire la habitatul nisipos.

În România apare în special în anumite zone de câmpie și silvostepă, inclusiv în Câmpia Careilor, dar și în unele pajiști calcaroase din zona Cheilor Turzii și Cheilor Borzești.

În literatura românească mai veche, acest taxon a fost tratat și ca Iris humilis subsp. arenaria.

Taxonomia actuală a Kew acceptă Iris arenaria ca specie distinctă și confirmă România în arealul său nativ.

Este o plantă de talie mică, adaptată unor habitate în care apa este disponibilă mai ales sezonier.

3. Iris graminea – stânjenelul cu frunze de iarbă

Iris graminea este una dintre speciile care demonstrează cât de diferit poate arăta un iris sălbatic.

Frunzele sale sunt înguste, asemănătoare cu cele ale ierburilor, iar planta formează tufe discrete.

Florile sunt de obicei violet-albăstrui, cu marcaje mai închise.

Crește în pajiști, poieni și la marginea pădurilor, inclusiv în vegetația de silvostepă și în pajiști mezoxerofile.

Este una dintre speciile native relativ răspândite în România și este considerată frecventă în literatura floristică românească.

 

4. Iris halophila – irisul iubitor de soluri sărăturoase

Un caz interesant de nomenclatură este Iris halophila.

În multe lucrări europene și românești mai vechi, planta apare ca:

Iris spuria subsp. halophila.

Taxonomia Kew actuală acceptă însă Iris halophila ca specie.

Epitetul halophila vine din grecescul halos, „sare”, și philos, „iubitor”.

Numele este foarte potrivit: acest iris are o remarcabilă toleranță la soluri sărăturoase.

În România apare în anumite habitate de stepă și sărături, iar literatura românească îl menționează în special pentru sudul și estul țării.

Este un exemplu excelent de plantă adaptată unor condiții pe care multe alte specii nu le suportă.

5. Iris pontica – un iris cu areal foarte restrâns

Iris pontica este una dintre speciile mai rare și mai interesante ale florei românești.

Are un areal foarte restrâns, Kew indicând în prezent România, Ucraina și Caucazul de Nord.

În literatura românească este asociat cu pajiști stepice și mezoxerofile.

A fost considerat vulnerabil în unele lucrări floristice românești.

Este un bun exemplu de plantă pentru care conservarea habitatului este mai importantă decât cultivarea ei în afara arealului natural.

6. Iris pseudacorus – stânjenelul de baltă

Dintre toți irișii României, acesta este probabil cel mai ușor de recunoscut.

Iris pseudacorus are flori mari, galben-intense și frunze lungi, erecte.

Este o plantă a:

• mlaștinilor;

• luncilor;

• canalelor;

• marginilor lacurilor;

• iazurilor;

• malurilor râurilor.

Poate crește în soluri saturate cu apă și chiar în apă puțin adâncă.

Înflorește de regulă în mai și iunie și poate ajunge la 1–1,5 metri.

Este una dintre plantele ideale pentru o grădină de apă inspirată din ecosistemele naturale românești.

7. Iris pumila – rățișoara

Iris pumila este unul dintre cei mai spectaculoși iriși pitici ai florei noastre.

Epitetul pumila înseamnă în latină „pitică”, „mică”.

Planta formează tufe joase și înflorește foarte devreme, de regulă în aprilie–mai.

Florile pot avea culori variate, de la violet și albastru până la galben sau combinații ale acestora.

Crește în special în pajiști stepice, silvostepă, versanți uscați și zone cu vegetație joasă.

Are o importanță extraordinară pentru horticultură: genotipuri de Iris pumila din România au fost folosite în ameliorarea irisului pitic modern.

În anii 1930, semințe provenite din România au ajuns la amelioratori americani și au contribuit la obținerea unor cultivaruri timpurii de tip dwarf.

Așadar, o parte din irișii pitici pe care îi vedem astăzi în grădinile lumii poartă, indirect, și o parte din patrimoniul genetic al populațiilor românești.

8. Iris reichenbachii – stânjenelul lui Reichenbach

Iris reichenbachii este un iris al pajiștilor uscate și al stâncăriilor.

Este nativ în Peninsula Balcanică, iar România se află în extremitatea nordică a arealului său.

În țara noastră este asociat în special cu zonele calcaroase din sud-vest, inclusiv Mehedinți, Caraș-Severin și Hunedoara.

Este o specie de talie relativ mică, cu flori galbene, violete sau forme intermediare.

A avut și o importanță istorică în ameliorarea irisului ornamental, contribuind la apariția unor tipuri de flori de tip amoena, apreciate în horticultura modernă.

9. Iris ruthenica – stânjenelul de munte

Iris ruthenica are o distribuție neobișnuită.

În Europa, arealul său este fragmentat, iar Kew indică pentru această specie o distribuție care include România centrală, apoi se continuă mult spre est, prin Siberia până în Asia de Est.

Este un iris de talie mică, cu frunze înguste și flori delicate.

În nomenclatura populară românească apar pentru această plantă denumiri precum stânjenel de munte sau „micuțel”.

Crește în pajiști, poieni și margini de pădure, preferând în general habitatele răcoroase și bine luminate.

10. Iris sibirica – stânjenelul siberian

Numele poate fi înșelător.

Iris sibirica nu este o plantă „străină” de România. Este o specie nativă a Europei Centrale și de Est, cu un areal care ajunge până în Siberia și Mongolia.

În România apare în pajiști umede, fânețe și habitate cu umiditate constantă.

Are frunze înguste și flori elegante, în general albastre-violete.

Este unul dintre irișii de mare valoare pentru grădinile naturale deoarece poate face legătura între o grădină ornamentală și vegetația umedă tradițională.

În Europa Centrală, specia a devenit rară în anumite țări, în special din cauza pierderii pajiștilor umede. În România este considerată mai puțin amenințată decât în unele dintre aceste țări.

11. Iris sintenisii – stânjenelul lui Sintenis

Iris sintenisii poartă numele botanistului și exploratorului Paul Ernst Emil Sintenis, care a colectat exemplare în Dobrogea.

Este o poveste botanică deosebit de interesantă pentru România.

Un specimen colectat de Sintenis în Dobrogea, între Babadag și alte localități din nordul regiunii, a fost folosit ulterior în cercetările nomenclaturale moderne pentru stabilirea tipului nomenclatural al speciei.

Astăzi, Iris sintenisii este acceptat ca specie, cu două subspecii recunoscute de Kew, dintre care Iris sintenisii subsp. brandzae are areal nativ limitat la România și Ucraina.

În România, specia este asociată mai ales cu pajiști uscate, tufărișuri și margini de pădure, în special în est și sud-est.

Este una dintre plantele care leagă direct istoria botanicii europene de flora Dobrogei.

12. Iris suaveolens – stânjenelul parfumat

Numele suaveolens vine din latină și poate fi tradus prin „cu miros plăcut” sau „parfumat”.

Este un mic iris al zonelor uscate și însorite.

În România este asociat în special cu Dobrogea, fiind menționat pentru județele Tulcea și Constanța.

Florile apar devreme, în aprilie–mai.

Este o specie interesantă pentru că aparține grupului de iriși xerofiți, adaptați la căldură și la soluri relativ uscate.

13. Iris variegata – stânjenelul pestriț

Iris variegata este unul dintre cei mai frumoși iriși sălbatici ai României.

Florile sunt bicolore, cu elemente galbene și tepale externe mai deschise, marcate cu nervuri violacee sau brun-roșcate.

Numele variegata poate induce în eroare: nu frunzele sunt „pestrițe”, ci florile sunt cele care prezintă coloritul bicolor caracteristic.

Specia crește în pajiști, tufărișuri, poieni și margini de pădure.

Este importantă și pentru horticultură, fiind unul dintre strămoșii irisului bărbos modern.

De ce sunt atât de importanți irișii sălbatici pentru horticultură?

Irișii românești nu sunt doar plante frumoase din flora spontană.

Ei reprezintă și un rezervor genetic.

Cercetătorii au arătat că specii precum Iris pumila, Iris aphylla și Iris reichenbachii au contribuit la dezvoltarea unor categorii importante de iriși ornamentali.

Iris pumila a fost important pentru irișii pitici.

Iris aphylla a contribuit la obținerea unor nuanțe foarte închise.

Iris reichenbachii a avut un rol în apariția unor tipuri de flori amoena.

Acest lucru transformă flora spontană românească într-o adevărată bancă genetică naturală pentru horticultură.

Irisul și legendele Greciei antice

Povestea zeiței Iris este cea mai cunoscută legendă legată de numele genului.

Iris era fiica lui Thaumas și a oceanidei Electra, potrivit tradiției mitologice, și era asociată cu curcubeul.

Într-o lume în care curcubeul era privit cu uimire, apariția sa pe cer putea fi interpretată ca un drum între două lumi.

Iris devenea astfel mesageră.

Când zeii aveau un mesaj pentru oameni, ea traversa cerul asemenea curcubeului.

De aici se naște una dintre cele mai frumoase metafore botanice:

irisul este floarea mesagerului care aduce culorile cerului pe pământ.

O altă legendă: florile care au devenit curcubeu

În tradițiile europene apărute mai târziu, varietatea extraordinară de culori a irisului a fost explicată simbolic prin asocierea sa cu curcubeul.

Nu există o legendă greacă în care fiecare specie de Iris să fi fost creată de zeița Iris.

Aceasta este o interpretare folclorică ulterioară.

Dar asocierea este atât de puternică încât a rămas până astăzi una dintre cele mai cunoscute povești despre această floare.

Irisul și arta

Irisul a intrat foarte devreme în arta europeană și asiatică.

În arta occidentală, florile de iris au fost reprezentate în pictură, manuscrise, decorații și naturi statice.

Un rol important l-au avut și artiștii moderni, pentru care forma spectaculoasă a florii a devenit un motiv ideal pentru studii de culoare și compoziție.

Dar irisul nu aparține doar artei occidentale.

În Asia de Est, irișii au fost reprezentați în pictură și în arta grădinilor, iar în Japonia Iris ensata și alte specii au devenit plante importante ale peisajului tradițional.

A ajuns irisul și în arta românească?

În România trebuie făcută o distincție importantă.

Motivul vegetal din arta populară românească nu poate fi identificat întotdeauna botanic cu o specie precisă.

O floare stilizată de pe o ie, un covor, o ceramică sau o țesătură poate reprezenta o floare reală, dar poate fi și o compoziție ornamentală în care forma botanică a fost simplificată.

Totuși, stânjenelul a făcut parte din repertoriul plantelor cunoscute și cultivate în gospodării, iar numeroasele sale denumiri populare demonstrează familiaritatea sa cu lumea rurală.

În arta decorativă modernă și în repertoriul floral european, irisul apare mult mai explicit.

În România, el trebuie privit mai ales ca parte a vocabularului floral care a circulat între grădina tradițională, ornament și cultura europeană, nu ca un simbol național consacrat comparabil cu motivele florii-soarelui, trandafirului sau busuiocului.

Stânjenelul în grădinile românilor

Există o diferență importantă între irișii sălbatici și irișii cultivați în grădinile tradiționale.

Iris germanica este deosebit de important în acest sens.

Deși este prezent în horticultura românească de foarte mult timp și poate apărea subspontan, nu trebuie confundat cu o specie nativă a florei spontane românești.

În gospodăriile tradiționale, rizomii de stânjenel se înmulțeau ușor prin divizare și puteau rămâne ani întregi în același loc.

Astfel, unele grădini vechi au păstrat clone horticole care au trecut din generație în generație.

Stânjenelul și parfumul

Irișii au avut și o istorie importantă în parfumerie.

Rizomii anumitor specii și hibrizi, în special cei înrudiți cu Iris germanica, Iris pallida și Iris florentina, au fost folosiți pentru obținerea așa-numitului orris root.

După uscare și maturare, rizomii dezvoltă un parfum pudrat, floral, cu note asemănătoare violetei.

În trecut, irisul era astfel mai mult decât o floare decorativă.

Era o plantă a grădinilor, a parfumeriei și a farmaciei.

Irișii sălbatici și protejarea lor

Un iris care crește într-o rezervație naturală nu trebuie tratat ca un iris de grădină.

Unele populații sunt rare, iar habitatul lor poate fi afectat de:

• transformarea pajiștilor;

• arat;

• suprapășunat;

• abandonarea pajiștilor și închiderea lor prin tufăriș;

• exploatarea terenurilor;

• modificarea regimului hidrologic;

• colectarea plantelor din natură.

În cazul Iris aphylla, de exemplu, documentele de management Natura 2000 menționează restrângerea habitatului, aratul și competiția cu unele specii alogene printre amenințările care trebuie urmărite.

Conservarea irisului înseamnă, prin urmare, conservarea habitatului său.

Nu luați irisul sălbatic din natură

Poate fi tentant să scoatem un rizom dintr-o pajiște și să îl plantăm în grădină.

Dar pentru speciile sălbatice aceasta nu este o soluție bună.

O populație naturală este rezultatul unei istorii ecologice mult mai complexe decât pare.

În loc să luăm planta, putem:

să o fotografiem, să îi identificăm specia și să lăsăm populația să continue să crească acolo unde natura a păstrat-o.

Pentru grădină există plante horticole produse prin înmulțire controlată.

România – o țară a irișilor

Când spunem „iris”, cei mai mulți dintre noi ne gândim imediat la marile flori ale stânjeneilor de grădină.

Dar flora României spune o poveste mult mai bogată.

Avem iriși ai bălților.

Iriși ai stepelor.

Iriși ai nisipurilor.

Iriși ai stâncăriilor calcaroase.

Iriși ai pajiștilor umede.

Iriși pitici care înfloresc foarte devreme.

Iriși care trăiesc la marginea pădurilor.

Iriși rari, ale căror populații trebuie monitorizate.

Și avem chiar taxoni care au contribuit la crearea unor soiuri de iris cultivate astăzi în întreaga lume.

De la zeița Iris la stânjenelul din pajiștea românească

Poate aceasta este cea mai frumoasă poveste a genului Iris.

În mitologia greacă, Iris traversa cerul între zei și oameni.

În natură, irișii par să facă o altă legătură: între apă și uscat, între pădure și pajiște, între stepă și stâncă.

Iar florile lor par să fi păstrat culorile curcubeului.

În România, aceste flori nu sunt doar plante ornamentale.

Sunt parte din flora spontană, din istoria botanicii românești, din patrimoniul genetic al horticulturii și din memoria populară a satului.

Stânjenelul este una dintre acele plante care ne arată că natura României este mult mai bogată decât ceea ce vedem în grădinile cultivate.

La Pepiniera Roșie Merișani credem că o grădină frumoasă poate începe cu o plantă, dar adevărata ei valoare apare atunci când ne ajută să înțelegem și să respectăm natura din jurul nostru.

Iar irișii sălbatici ai României merită să fie cunoscuți nu doar pentru frumusețea lor, ci și pentru locul pe care îl ocupă în flora, istoria și cultura botanică a țării noastre.

Surse botanice și documentare

Inventarul celor 15 specii de Iris din pajiștile României, împreună cu perioadele de înflorire, habitatele și statutul lor în literatura românească, provine din studiul USAMV Cluj-Napoca dedicat irișilor sălbatici românești. Studiul subliniază și problemele de sinonimie și taxonomie care apar la Iris brandze, Iris halophila, Iris mangaliae și Iris arenaria.

Pentru nomenclatura actuală am verificat Plants of the World Online – Kew: Iris aphylla, I. arenaria, I. graminea, I. halophila, I. pontica, I. pseudacorus, I. pumila, I. reichenbachii, I. ruthenica, I. sibirica, I. sintenisii, I. suaveolens și I. variegata sunt tratate în prezent ca taxoni acceptați, cu unele diferențe față de nomenclatura folosită în lucrările românești mai vechi. (Plants of the World Online)

Pentru Iris sintenisii, cercetarea taxonomică modernă este deosebit de interesantă deoarece specimenul colectat de Sintenis în Dobrogea a fost folosit la tipificarea numelui; Kew recunoaște inclusiv subspecia Iris sintenisii subsp. brandzae, cu areal nativ în România și Ucraina. (MDPI)

Denumirile populare românești și etimologia „stânjenel” sunt documentate în dicționare și surse lexicografice românești; acestea atestă pentru diferite specii nume precum rățișoare, spetează, crin-de-apă, lilion-păsăresc și coada-cocoșului. (Dexonline)